Determinarea Este Doar un Început
„De data asta nu renunțăm!”, i-am spus iubitului mele, în timp ce porneam în a doua noastră ascensiune pe muntele Grosser Arber. Mai aveam doar câteva sute de metri până în vârful acestui la prima noastră încercare de a ajunge la el. Dar terenul alunecos și zăpada aspră ne-au obligat să renunțăm. Ne-am oprit pentru o pauză în unica cafenea la înălțime, când eram atât de aproape de vârf, căutând un adăpost și o mâncare caldă. Stând acolo, privind peisajul înzăpezit, ne-am făcut o promisiune că data viitoare, indiferent cât de greu, vom ajunge în vârf.
Acum era timpul să ne ținem de acea promisiune. Și mai hotărâți ca data trecută, am pornit la drum. Sebastian, un drumeț profesionist, a preluat conducerea, în timp ce eu l-am urmat, admirând frumusețea maiestuoasă a naturii din jurul nostru.
Întotdeauna am fost atrasă de mare, dar de când suntem împreună, am descoperit frumusețea ascunsă și puterea munților. Am făcut multe drumeții împreună, atingând multe vârfuri, dar de data aceasta, nu mai era doar despre a ajunge la un vârf. Era un exercițiu de a trece dincolo de limitele noastre. Era un test de rezistența. Și cu fiecare pas, fiecare respirație, fiecare clipă de drumeție, ne aminteam de motivul pentru care făceam asta. În cele din urmă, nu a fost vorba doar de a ajunge în vârf, ci despre călătorie, experiență și legătura dintre noi doi.
În timp ce parcurgeam Muntele Großer Arber pentru a doua oară, o vreme caldă și plăcută de vară ne gâdila simțurile. Parcă ne determina să fim și mai hotărâți în dorința noastră de a atinge vârful indiferent de greutăți și piedici. La urma urmelor, frigul și zăpada nu mai puteau fi un impediment.
La începutul drumeției deci, soarele ne mângâia cu căldura și dragostea lui, dar cu fiecare pas spre înălțime, aveam senzația că cerul devine mai întunecat, soarele mai reținut, iar norii puneau stăpânire pe cer. După doar o oră de ascensiune, cerul odinioară senin era acum învăluit într-o ceață densă, căldura fiind înlocuită de un frig umed care îți pătrundea direct în oase. Dar noi continuam să avansăm, cu o voință neclintită, cu dorința de a ne ține de promisiune.
Pentru mine personal, a ajunge în vârful muntelui, nu mai era doar despre a-mi depăși limitele sau a mă ține de o promisiune făcută, ci și despre provocare, despre doza de adrenalină care îmi curgea păe moment prin vene. În cele din urmă, am ajuns în același punct în care renunțasem la ultima încercare. Cafeneaua confortabilă cocoțată mai jos de vârful muntelui ne tenta din nou cu căldura și adăpostul ei, mai ales că vremea continuă să se înrăutățească.
Amânarea nu Mai Era o Opțiune
„Ne oprim aici?” întreabă Sebastian, privirea lui trecând de la cafeneaua din fața noastră la vremea de pe munte, care se înrăutățea văzând cu ochii. Dar eu eram mai hotărâtă ca niciodată. „De data asta nu mai lăsăm pradă confortului și căldurii, i-am spus. Nu, nu ne oprim aici! Astăzi vom vedea vârful muntelui!”
Sebastian a zâmbind. Așa că am continuat să avansăm, sfidând elementele naturii. Ploaia era neobosită, iar răceala ei ajungea până la măduva oaselor. Tunetele bubuiau amenințător deasupra capurilor noastre, în timp ce fulgerele nu încetau să se facă văzute. Vântul urla, biciuindu-ne părul și hainele cu sălbăticie. Iar noi persistam, urmându-ne țelul.
Pe măsură ce înaintăm, nu puteam ignora teama pe care o simțeam în stomac. Frica de eșec mă cuprindea din ce în ce mai mult, provocându-mă să renunț la fiecare pas cu care înaintam. „Este acesta momentul potrivit să continui? Ce nebunie! îmi spuneam. Cu încăpățănarea mea, pun nu doar viața mea în pericol, ci și a omului pe care-l iubesc”, o altă voce de îndoiala se strecura în mine. Amintirile eșecurilor din trecut începeau a se roti în capul meu, unul câte unul, încercând să mă convingă să renunț.
Succesul se Află cu un Pas Înainte de a Renunța
Îndoilile începeau a pune stăpânire pe mine. Gțndurile mele oscilau de la perioada când eram hotărâtă să-mi schimb cariera de la pedagog școlar la design digital. Eram atât de sigură că pot face această schimbare, încât nimic nu mă putea convingea să renunț. Dar totuși am renunțat, într-un final. După ce am câștigat cele mai dure lupte de atunci.
După nenumărate respingeri și o experiență dureroasă, a trebuit să accept că designul digital nu era neapărat calea mea. Și acum, nu puteam să mă opresc din gândul că poate și această încăpățânare de a ajunge la capătul călătoriei nu-ți avea rostul. În timp ce mă aflam în mijlocul acestor îndoili din sinea mea, am auzit aceeași voce calmă, puternică, pe care o cunosc de mică. „Poate toate îndoielile tale sunt îndreptățite, dar poate nu. Poate această drumeție are menirea de a ajunge la final.” Este acea mică licărire de speranță în mijlocul furtunii. Acea mică licărire de care aveam nevoie pentru a continua.
În timp ce eu eram ocupată cu toate gândurile mele, am observat că noi doar eram unicii care mai avansam spre vârf. Se pare că toți ceilalalți drumeți renunțaseră. Nu puteam să nu observ și privirea întrebătoare a lui Sebastian. Gura lui nu mai rostise întrebarea dacă continuăm sau nu, dar privirea lui - da.
Deși vocea interioară îmi spunea că nu este imposibil să ne atingem țelul, dezlănțuirea înfricoșătoare a naturii ne-a obligat să căutam un adăpost. Nimic din jur nu părea mai potrivit decât acea mică colibă nelocuită din fața noastră, care părea că ea însăși ne chema.
Stând la adăpost și fiind martori la înrăutățirea vremii, am simțit o conexiune profundă cu partenerul meu de viață și nebunie. L-am privit pe Sebastian cu dragoste și eram pe punctul de a-i spune că poate este, într-adevăr timpul să renunțăm. Știam că el ar fi acceptat, pentru că simțeam asta.
Succesul Este Uneori Mult Mai Aproape Decât Credem Noi
În mijlocul furtunii înfricoșătoare, exact în momentul când vroiam să deschid gura să îi spun că sunt deschisă să nu mai avansăm, Sebastian și-a scos telefonul din buzunar și a verificat unde ne aflăm cu Google Maps. „Conform Google Maps, vârful este chiar aici, în spatele noastru, la doar 100 de metri distanță”, a spus el, cu o voce plină de hotărâre. „Unde?”, am întrebat, simțind cum mă cuprinde un val de viață și entuziasm.
Am ieșit din adăpost și acolo, chiar în spatele nostru, era crucifixul. Scopul spre care înaintam cu atâta greu era chiar acolo, în spatele nostru. Era acolo când eram gata să renunț. Ne-am întors amândoi spre el și în unison, am ieșit din adăpost și am parcurs cei 100 de metri care ne mai despărțeau de vârful râvnit al muntelui. Am uitat de vreme, am uitat de condițiile meteorologice din fața noastră.
În momentul în care am ajuns în vârf și vremea a început a se domoli. Pe pielea mea rece a feții am simâi ceva cald rostogolindu-se pe obraji. Erau lacrimi de bucurie, timide poate, dar simțite de mine. Și în acel moment mi-am amintit că Thomas Edison a spus odată: „Multe dintre eșecurile vieții oamenilor există pentru că renunță atunci tocmai atunci când sunt atât de aproape de succes”. Și atunci mintea mea a revenit la povestea cu schimbarea carierei.
Când contul meu bancar era pe punctul de a intra în declin, am știut că trebuie să renunț la ideea unei schimbări profesionale atât de radicale. Dar, în adâncul sufletului, știam că nimic nu e întâmplător. Ceva ce încă nu putem înțelege acu, vom înțelege cu certitudine peste un timp.
Așa că da, atunci am luat dificila decizie de a renunța, și anume renunțarea de atunci m-a condus spre ceea ce sunt acum. Nu aș fi considerat niciodată arta o carieră dacă aș fi avut succes în designul digital. Mai mult decât atât, toate cunoștințele și abilitățile pe care le-am dobândit în design au fost neprețuite în crearea unui brand online.
Ajungând în acel vârf de munte, știam că a trebuit să persist pentru a ajunge acolo. Dar nu numai să persist, ci și să înving propriile îndoieli și chiar și circumstanțele nefaste în care mă aflam.
Acea experiență mi-a pus la încercare limitele fizice și mentale. Când am început drumeția în acea frumoasă zi de vară, nu mi-aș fi putut imagina suișurile și coborâșurile care mă așteaptau. Dar când am ajuns în vârf, bătut de ceață, ploaie de gheață și frig, mi-am dat seama că vocea lui Dumnezeu mă călăuzise tot timpul. Era o voce care vorbea în interioriorul meu, o voce pe care o ignorasem atât de des în parcursul meu în trecut. Dar de data aceasta, am ascultat-o însă și am avut alt rezultat.
În ciuda condițiilor dificile, am mers înainte, hotărâtă să ajung în vârf. Și am reușit. Am reușit împreună. Pentru mine o dovadă vie a faptului că vocea lui Dumnezeu este adevărata noastră busolă. Dar nu este întotdeauna ușor să o ascultăm. Frica are un fel de a se strecura, încercând să ne saboteze călătoria.
Frica șoptește cuvinte de îndoială și nesiguranță, spunându-ne că suntem nebuni și incompetenți. Dar trebuie să rezistăm strânsorii ei și, în schimb, să acordăm atenție vocii divine din noi. Pentru că atunci când o facem, putem realiza inimaginabilul.
Atunci când o facem putem să învingem temeri și să atingem înălțimi pe care nu le-am crezut niciodată posibile. Poate că trebuie să ne oprim și să reevaluăm uneori, dar numai atunci când Dumnezeu ne spune că există ceva mai bun acolo pentru noi.
Ai trăit vreodată o astfel de experiență? Ai sfidat vreodată vocea fricii și ai urmat vocea lui Dumnezeu, indiferent cât de nebunească părea a fi?