Un Declanșator Neașteptat
Sunt la serviciu într-o zi de vineri. Datorită programului pe care îl am, vinerea e întotdeauna cea mai lungă zi a săptămânii. Aștept cu nerăbdare sfârșitul zilei, când mă pot retrage în atelierul meu și mă pot cufunda în creație. Am fost nevoită să accept un job, paralel cu ceea ce fac în lumea artei, din mai multe motive. Despre asta voi vorbi mai detaliat în alte bloguri.
Această zi de vineri totuși este diferită. Există un workshop obligatoriu programat după ziua de muncă - o activitate despre care nu am fost informată - iar prezența tuturor la ea nu este negociabilă. De obicei, nu am nevoie de pauze în timpul zilei la jobul meu part-time pentru că lucrez câteva ore, dar astăzi, pentru că voi sta până târziu, trebuie să iau o pauză de masă.
Adevărul e că îmi e foame, dar nu am portofelul la mine. De-a lungul anilor, am învățat să-mi las portofelul acasă. Teama să nu fie furat și să pierd toate documentele esențiale este încă prezentă în mine. În portofelul meu se află totul: cardurile bancare, permisul de conducere, cartea de identitate - totul! Deși nu este recomndat să ții toate actele importante într-un singur loc, este deocamdată pentru mine cea mai convenabilă metodă de a ști ce și unde se află.
Am o pauză de jumătate de oră deci și am nevoia disperată să iau ceva de mâncare. Dacă vreau să rezist orelor lungi care urmează, nu pot să o fac pe stomacul gol. Din fericire, îmi amintesc că aș putea folosi cardul digital salvat în aplicația mea bancară. Decid să risc și să mă duc la supermarket, nesigură însă dacă acesta va funcționa.
Sursă: pexels.com
Amintiri Din Copilărie
Nesigură dacă cardul meu bancar virtual va funcționa, am luat câteva lucruri mici de la supermarket, doar ca să-mi potolesc foamea - un iaurt și niște produse de patiserie. Când m-am apropiat de casă să plătesc, am descoperit că cardul meu virtual nu funcționa. Frustrată, nu am avut de ales decât să las cumpărăturile la casier și să mă întorc cu stomacul gol, la muncă.
În timp ce mă întorceam, mintea îmi era inundată de gânduri și nu puteam scăpa de emoțiile de umilință care mă copleșeau. „De ce mă simt așa? m-am întrebat. Nu e un capăt de lume. Cardul virtual nu a funcționat și mai am niște ore de lucru în față. Voi mânca când ajung acasă. Nu e nicio tragedie.”
În mod normal, aș fi ignorat un astfel de incident fără să mă gândesc prea mult. M-am confruntat cu circumstanțe mult mai dificile în viață - am un nivel înalt de rezistență. Și totuși, această experiență a declanșat ceva mai profund în mine.
Înainte să-mi pot da seama ce, o voce din interiorul meu a izbucnit: „Îți amintești când erai un copil flămând, așteptând mila cuiva să-ți umple stomacul? E despre asta!” Bineînțeles că îmi amintesc. Amintirea aceea este încă vie. Cei care s-au confruntat cu foametea în orice moment al vieții lor nu o vor uită niciodată.
Sursă: pexels.com
2 comentarii
Mulțumesc mult Olesea pentru cuvintele tale frumoase. Sunt total de acord! Pupici
Doamne ce frumos scris, redat, esti foarte talentata Eugenia, m-ai emotionat pina la lacrimi. Eu sunt absolut sigura ca greutatile ne fac sa evuam, ne fac mai intelepti mai empatici , mai sufleristi. Viata este doar pentru a trai si descoperi diferite emotii , iar cei mai evoluati pot chear transmite aceste emotii prin scris, prin arta. Te cuprind cu admiratie!