Un Drum Necunoscut Către o Destinație Necunoscută
Am 21 de ani și viața mea pare a fi într-un punct mort. Suntem două fete bete cu doi bărbați necunoscuți, într-o mașină care conduce spre o destinație necunoscută.
Nici măcar nu știm numele bărbaților cu care ne aflăm în automobil. Suntem atât de bete încât am acceptat să urcăm într-o mașină cu doi străini fără să știm măcar cum îi cheamă. Două suflete pierdute. Cel puțin, eram conștientă că eu eram astfel.
Cântăm și facem glume în timp ce bărbatul de la volan continuă să conducă, iar celălalt, de pe scaunul din față ne privește lung și înfricoșător în oglinda retrovizorie.
Ni s-a promis că vom ajunge acasă, dar chiar și în starea mea de ebrietate, îmi dau seama că drumul se întunecă din ce în ce mai tare și că șoferul nu conduce spre adresa noastră. Suntem undeva în afara orașului, pe o potecă pe care nu o recunosc nici eu, cea născută și crescută în capitală.
Chișinăul, capitala Republicii Moldova, locul meu natal, nu este cel mai bine iluminat oraș din lume, dar este cu certitudine mai luminos decât drumurile satelor din Moldova. Știi că ești în afara capitalei când drumurile se întunecă, devin mai puțin zgomotoase și nepopulate.
Așa că, da, în ciuda faptului că sunt beată, știu că suntem în afara capitalei, pentru că simt asta. Simt că șoferul se îndreaptă spre o destinație necunoscută mie și prietenei mele.
„Unde conduci?”, îl întreb pe șofer cu o față ușor tulburată. Șoferul fără nume se uită la mine cu un zâmbet ironic în oglinda retrovizoare. Nu răspunde însă. „Unde te îndrepți?”, îl întreb eu din nou, de data asta dându-mi seama de gravitatea situației. Niciun răspuns.
Ultima Rugăciune Pentru Ajutor
Prietena mea începe să își dea seama și ea că ceva nu este în regulă. Și ea e beată, dar nu e proastă. Niciuna dintre noi nu e. De fapt, ne considerăm „cele mai deștepte” din încăpere. Suntem colege și cele mai bune prietene. Am călătorit împreună în America cu Work and Travel, făcând imposibilul posibil. Am locuit împreună timp de patru luni pe tot parcursul aventurii în SUA și știm că putem realiza orice, atâta timp când suntem împreună. Suntem un fel de dream team, deși unul destul de toxic.
În ciuda circumstanțelor, încerc să rămân calmă, chiar dacă alcoolul din organismul meu nu mă ajută. Sunt pe bancheta din spate cu cea mai bună prietenă a mea. O văd și pe ea tulburată, așa cum rar am cunoscut-o. Dar de data asta, simt cum panică îmi intră în corp și necontrolat, încep să forțez portiera din spate. În speranța că voi reuși să sar din mașină și mai departe... fie ce-o fi. În zadar însă, portiera din spate e blocată cu încuietoarea pentru siguranţa copiilor.
„Dacă bărbații ăștia glumesc și nu au intenții rele, nu cred că ușile ar fi fost încuiate”, - îmi spun și în aceeași clipă simt cum sângele mi se ridică la cap. Inima începe să-mi bată cu putere, urcându-mi-se în gât, sufocându-mi respirația.
Îmi spun a nu știu câta oară că trebuie să rămân calmă, dar corpul nu mă mai ascultă. În dreapta mea priveliștea prietenei mele, care, la rândul ei, țipă și forțează ușile strigând „Mai bine sar din mașină, deschide portiera!” mă sperie și mai mult.
Bărbații râd cu o plăcere răutăcioasă, dar continuă să conducă. Mașina se îndreaptă pe un drum întunecat și din ce în ce mai tăcut...
„Dumnezeule, ajută-ne!”, mă surprind spunând instinctiv, repetând de nenumărate ori același lucru, în timp ce îmi dau seama că nu l-am mai rugat pe Dumnezeu să mă ajute de foarte mult timp.
De fapt, am cam uitat de El când viața mea s-a transformat într-o petrecere continuă. Am început să cred că Dumnezeu nu are nicio treabă cu viața mea. Eram prea ocupată ca să am timp pentru El. Trăiam în propria mea lume, o lume în care puteam face orice voiam, fără neapărat să-L am pe Dumnezeu în viața mea.
Un Sfârșit Tragic Sau un Început Despre Sens?
Mama m-a crescut cu Dumnezeu în suflet. În copilărie nu exista nicio duminică în care să nu mergem la biserică. Mama ne trezea duminica la 6 dimineața ca să nu pierdem începutul slujbei. Ne amintea constant să deschidem și să citim din Biblie.
Am crescut cu Dumnezeu, dar am ajuns să urăsc religia când am reușit să mă eliberez, prin rebeliunea adolescenței, de toată rigoarea și strictețea cu care crescusem. Gustul libertății era mult prea dulce, pentru a mai renunța vreodată la el, spre disperarea mamei mele.
De ce am început totuși să beau cu cea mai bună prietenă a mea și cu toată gasca ei? Pentru că într-o cultură în care băutul este echivalent cu apartenența, a bea cu toți care beau mă făcea să mă simt acceptată. De la un copil hărțuit să devii un adolescent și apoi adult „cool”, era o realizare pentru mine, la moment. Să bei într-o țară post-sovietică înseamnă să aparții culturii din care vii. „Dacă nu bei cu noi, ce mai cauți aici?”
„Dumnezeule, ajută-ne!”, repetam încontinuu ca și cum aș fi fost posedată. Deodată, am simțit că un atac de panică îmi învăluie tot coprul. Nu mai pot respira în niciun fel. Inima mi se urcă în gât, simt că mă sufoc și pentru prima oară în viață îmi dau seama că moartea e foarte aproape...
„Oprește mașina! Deschide portiera!”, strigă prietena mea, de data asta îndreptățită parcă pentru o astfel de cerere. „Oprește mașina!”, strigă ea din nou, „Sau vrei să ai un cadavru pe bancheta din spate?”
Șoferul oprește mașina imediat. Fața mea roșie și vorbele prietenei mele îl conving se par să oprească motorul. Ies din mașină, ca o pasăre din colivie, înghițind fără saț aerul proaspăt al nopții. „Sunteți niște nebune!”, spune unul dintre bărbați pe un ton serios, se urcă înapoi în mașină și pleacă, lăsându-ne în mijlocul pustietății. Suntem libere, dar pierdute.
Un Nou Început
Prietena mea a sunat repede un verișor să ne ia cu mașina. Eu încă eram în stare de șoc, imaginându-mi ce s-ar fi putut întâmpla dacă atacul de panică nu își făcea apariția la timp. Poate am fi fost molestate. Poate am fi fost agresate sexual sau chiar mai rău. Niciuna dintre noi două nu știa ce era în capul acelor bărbați, care promiseseră să ne ducă acasă.
Acum eram libere însă. Iar noaptea aceea a fost un adevărat punct de cotitură în viața mea.
În noaptea aceea am decis că nu mai vreau să trăiesc o viață care nu era a mea. În noaptea aceea am înțeles că e timpul să îmi caut menirea în viață și să încetez să mai trăiesc o viață pierdută. Pentru că în noaptea aceea, am înțeles că Dumnezeu a fost întotdeuna acolo, pentru mine, doar că eu nu îl mai chemasem de multă vreme.
Atacul de panică a fost modul lui Dumnezeu de a ne salva, știam asta, nu aveam nevoie de o analiză prea profundă ca să înțeleg acest lucru.
În doar câteva zile de la acea întâmplare, am aplicat pentru un master în Psihologia Sănătății Publice și Clinice la una dintre cele mai bune universități din România și am fost acceptată. Așa a început călătoria mea de descoperire a misiunii vieții mele. Acolo au început căutările. Iar după ani de căutări, călătorii prin lume și găsirea locului meu în ea, mi-am găsit și menirea în viață: aceea de a fi un creator de artă și frumos. Dar aceasta este o altă poveste de împărtășit.
În mod remarcabil, de atunci nu am mai avut vreodată vreun atac de panică. A fost ca și cum o mână divină m-ar fi călăuzit afară din întuneric, pe o cale a descoperirii sensului vieții mele.
Iar dacă mă întrebi azi, sunt ferm convinsă că fiecare dintre noi își poate găsi calea unică și sensul vieții atunci când le căută cu seriozitate.
Un început nu trebuie să aibă întotdeauna ca factor declanșator o experiență traumatizantă. Tot ce este nevoie este o căutare intensă și încredere. Încredere că Dumnezeu, Universul sau orice altă putere superioară în care crezi, ne iubește și este acolo ori de câte ori o chemăm. Vrea să fim fericiți și să devenim ceea ce suntem meniți să fim.
Suntem cele mai iubite proiecte ale lui Dumnezeu, așa cum am auzit odată într-un podcast. Mi-a plăcut ideea asta și nu am uitat-o niciodată.
Încrede-te în Dumnezeu și caută-ți sensul.
Dacă ți l-ai găsit deja, există vreo poveste care a servit drept catalizator pentru un nou început?