Calea Neconvențională a Unui Creator de Frumos
Te-ai simțit vreodată ca și cum ai fi într-o călătorie solitară ca și artist? „Sunt singurul din familia mea care are o viață creativă.” „Nimeni nu pare să mă înțeleagă pentru că refuz să mă mulțumesc cu o carieră convențională.”
Deținătorul unei galerii de artă la care am expus mi-a spus odată: „Un artist nu este niciodată mulțumit”. Este adevărat - noi artiștii ne e greu să ne mulțumim cu o viață mediocră și confortabilă, trăind de pe o zi la alta.
Noi, oamenii de creație și frumos tânjim după o viață care să aibă un impact! Ne dorim să trăim cu sens și să lăsăm ceva în urma noastră.
Indiferent dacă ești un artist ascuns, un pasionat sau un profesionist, dacă citești asta, probabil că împărtășești aceste credințe. Și mai mult ca sigur știi exact despre ce vorbesc!
Sufletul De Părinte al Unui Creator de Artă
Cred cu tărie că nu suntem niciodată cu adevărat singuri în călătoria noastră ca oameni de creație. Chiar dacă niciunul dintre membrii familiei noastre apropiate nu a avut tangențe cu lumea artei sau a creării, probabil avem strămoși care au adăpostit creativitatea în inimile lor - visători și artiști ascunși, incapabili să-și urmeze deschis pasiunile.
Istoria artei este plină de artiști recunoscuți doar după trecerea lor în neființă, pentru că vremurile nu au fost întotdeauna la fel ca cele în care trăim noi. Artiștii nu au avut întootdeauna posibilitatea și libertatea de a trăi o viață dedicată artei.
Am avut această revelație în timp ce îi scriam o scrisoare tatălui meu, așa cum mi-a sugerat terapeuta într-una din ședințe, în care i-am mărturisit că încă mai am subiecte neîncheiate cu tatăl meu decedat acum mulți ani în urmă.
Așezată la masă, mi-am confruntat emoțiile reprimate legate de relația mea deficitară cu el și, în scurt timp, au început să-mi curgă lacrimile. Mi-am amintit cum tatăl meu a intrat târziu în viața mea și cum timpul petrecut cu el a fost lipsit de sentimentele de protecție, siguranță și încredere de care eu, în acel punct al existenție mele, aveam atâta nevoie. Gândurile de consolare că ar fi fost mai bine să nu-l fi cunoscut deloc erau extrem de dureroase la acel moment.
Pe măsură ce anii au trecut însă și tatăl meu a trecut în neființă, resentimentele mele față de el s-au mai domolit. Mulți ani după decesul lui am încercat să-i înțeleg și îndreptățesc comportamentele și atitudinea lui rece față de mine, mai ales în perioadele din viața mea când simțeam exact așa cum s-ar fi putut simți el.
Chiar dacă nu-l cunoșcusem bine în puținul timp pe care l-am avut împreună pe acest pământ, între sufletele noastre exista un sentiment inexplicabil de înțelegere - „Simt ca și tine”, m-am trezit spunând în multe din circumstanțele vieții mele de adult.
Pe măsură ce îmbătrânim, dorința de a ne înțelege rădăcinile devine din ce în ce mai profundă. Cine a fost tatăl meu? Cine sunt eu prin descendența lui? Aceste întrebări au devenit din ce în ce mai importante pentru mine în ultima vreme.
O Conversație Dincolo de Perioadele Istorice: Crearea Conexiunii Prin Vocația Artistică
Terapeuta mea m-a încurajat deci să scriu o scrisoare din perspectiva mea și alta din perspectiva tatălui meu - un exercițiu de gândire liberă, ghidată de intuiție.
Pe măsură ce am îmbrățișat acest proces, am simțit o conexiune neașteptată cu sufletul tatălui meu, descoperind răspunsuri la întrebări nerostite, pe care le-am cărat mulți ani în suflet. Spre surprinderea mea, aceste răspunsuri se aflau deja în mine, așteptând cu răbdare să fie scoase la lumină.
Tatăl meu, la fel ca mine, a fost un om de creație. Scrisul a fost dragostea cea mai mare a vieții lui. O pasiune pe care am împărtășit-o și eu timp de mulți ani. Deși arta a devenit acum o prioritate în viața mea, scrisul rămâne o parte din mine. Pentru că scrisul îmi amintește de rădăcini.
La fel ca mine, tatăl meu visa la o viață dedicată creației. Deși a creat, poate că nu a făcut-o atât de mult pe cât și-ar fi dorit. Suntem noi oare, oamenii de creație, vreodată cu adevărat mulțumiți de timpul investit în a crea? Pentru mine personal, indiferent câte ore aș petrece în atelier, acestea nu sunt vreodată sufiecient de multe.
Ambiția tatălui meu a oglindit-o pe a mea - să-și urmeze pasiunea fără a fi împiedicat de cerințele de a lucra pentru alții. Cea mai profundă aspirație a lui era să lase o moștenire prin scrierile sale. Această revelație m-a mișcat profund, pentru că este exact ceea ce vreau eu să fac prin artă.
Indiferent de dorința lui cea mai profundă însă, poverile vieții nu i-au oferit șansa de a trăi numai din dragostea lui pentru scris.
Tatăl meu a amânat ziua în care va face doar ceea ce iubește cel mai mult pe lumea asta, să scrie. Visa la perioadă de pensionare pentru a-și permite în sfârșit acest lux. Perioadă pe care nu a apucat vreodată să o trăiască. Tatăl meu, un om al creației, a părăsit această lume luând cu el visul neîmplinit de a scrie tot ceea ce trăia în el.
În timp ce contemplam a doua scrisoare din perspectiva lui, mi-a venit o altă revelație profundă – acum eu am ocazia să-i îndeplinesc visurile nerealizate. Cum? Trăind prin pasiunea creației și continuându-mi călătoria prin lumea artei.
Ai simțit vreodată o conexiune nerostită de-a lungul timpului cu rudele sau strămoșii tăi? Poate ai observat că trăiești viața sau emoțiile într-un mod care reflectă dorințele cele mai ascunse ale părinților sau apropiaților tăi? Cum se simte asta pentru tine?