Deschizându-ne, nu Știm Niciodată ce Coardă Sensibilă Atingem În Alții
Într-o zi însorită de weekend, în timp ce mă plimbam, m-am bucurat să stau de vorbă la telefon cu una dintre cele mai dragi prietene ale mele, care locuiește la Viena. Conversația noastră a luat o întorsătură neașteptată când ea mi-a împărtășit cât de profund a fost mișcată de povestea pe care i-o spusesem ultima dată. „Care?”, am chicotit, nefiind sigură care dintre povestirile mele de data trecută i-a atras atenția. „Cea despre tine și visul tău de a deveni scriitoare”, a răspuns ea. „M-a făcut să mă gândesc la aspirațiile mele din acele vremuri, cum ar fi dorința de a fi următorul „Sigmund Freud” al lumii.”
Râsul ei a răsunat la telefon, dar am putut simți profunzimea mărturisirii ei. Pe măsură ce ne-am continuat discuția, am aprofundat subiectul dorinței de a avea ceva înainte de a fi pregătiți emoțional pentru acel lucru sau mai bine zis: înainte de a ne stabili intenția corectă.
În ultima noastră discuție, i-am povestit deschis despre visul meu de la douăzeci de ani de a deveni scriitoare, Mulți ani mai târziu însă, mi-am dat seama că nu l-am urmat niciodată pentru că intențiile mele erau greșite.
Întotdeauna mi-a plăcut să scriu și am făcut-o din toată inima. Am atins inimi cu scrisul meu și știu asta, pentru că primeam e-mailuri săptămânale de la urmăritorii mei în perioada în care eram foarte activă cu Arta de a fi Tu. Urmăritorii mei îmi mărturiseau cât de profund îi atingeau unele din articolele mele. Dar dorința mea de a deveni scriitoare avea la bază o nevoie greșită. Am înțeles însă acest lucru mulți ani mai târziu.
Chiar dacă scriam cu pasiune și din toată inima, o rană netratată stătea la baza dorinței mele de a deveni scriitoare. Era rana de a nu fi suficient de bună. Era durerea de a nu fi demnă de iubire și apreciere. Doar dacă „fac ceva măreț” cu viața mea voi fi - la asta mă gândeam atunci. În acel caz, ceva măreț însemna să devin scriitoare.
Scrierile mele erau profunde, dar nu erau despre alții, ci despre mine. În ele se ascundea acea rană netratată de a-mi demonstra mie și celor din jurul meu că sunt mai mult decât cred ei că sunt. Că sunt mai inteligentă decât par, mai profundă ca persoană, mai deșteaptă etc decât aparențele mă prezintă.
Mi-a luat ani și ani să-mi dau seama că intenția mea de atunci, de a deveni scriitoare, era din start greșită. A trebuit să renunț la scris, să lucrez la mine și să-mi vindec sufletul, pentru ca abia după mulți ani, descoperindu-mi sensul și dedicându-mă unei vieți de creație, să imi dau seama că a împărtăși cu alții propriile experiențe nu este despre noi, ci despre a fi în serviciul lumii.
Cum Mi-am Schimbat Convingerile Descoperind Sensul Vieții Mele
Să descopăr pasiunea mea pentru artă la 29 de ani a fost ca și cum aș fi pășit într-o altă profunzime a sufletului meu. Un loc în care nu există nicio nevoie de a-i dovedi cuiva ceva. Un loc din mine în care nu mai e nevoie de aprobare exterioară. Un loc în care a fi e cea mai mare bucurie pe care a-i putea-o trăi ca ființă umană.
Pentru mine, a crea nu a însemnat niciodată nevoia de recunoaștere sau validare. A fost întotdeauna despre vindecare, frumusețe și angajament. Până când a devenit despre conexiune. Conexiunea cu mine și cu Dumnezeu.
În fiecare minut petrecut în atelier sau în afara lui creând simțeam că mă conectez profund cu Creatorul. Simțeam o cale înapoi către mine. Simțeam că eram doar eu, Dumnezeu și arta ce iese din această conexiune. Încă mai simt acest lucru, de fiecare dată când sunt in procesul de creație și îmi doresc să simt acest lucru până la ultima mea respirație.
Arta mi-a vindecat sufletul, cele mai profunde dureri și mi-a deschis o ușă, despre existența căreia nu știam. Dar când m-am simțit vindecată, faptul că Dumnezeu era în mine și în locul meu de creație, de fiecare dată când pășeam acolo, nu a mai fost suficient. Acum simțeam nevoia de mai mult.
Simțeam nevoia să-L împărtășesc pe Dumnezeu cu lumea. Pentru că am înțeles că, dacă crearea de artă poate atinge și vindeca o inimă atât de profund, atunci arta mea putea atinge și vindeca inimile altora. Am ajuns să cred că nu mai creez artă pentru mine, ci că arta mea trebuie să circule mai departe. Trebuie să ajungă la inima cuiva. Pentru că arta oricui are un scop.
Surprinzător, când am realizat acest lucru, într-o zi am simțit pur și simplu nevoia să scriu din nou. Dar de data aceasta, această nevoie s-a manifestat altfel. Nu mai era vorba despre a-mi urmări visul de a „fi cineva” sau de a-i demonstra lumii că sunt mai bună decât crede ea. Era vorba despre a împărtăși experiențele și poveștile mele cu ceilalți, în speranța că scrierile mele pot inspira pe cineva să-L caute pe Dumnezeul și să se reconecteze la sine însuși. În speranța că scrierile mele pot determina pe cineva să înceapă să CREADĂ din nou.
Cum Arta și Scrisul Merg Mână în Mână Atunci Când au un Scop Comun
Acum nu-mi mai păsa cât de inteligent sună cuvintele mele în ceea ce scriu. Unicul lucru de care îmi păsa acum este mesajul, pe care-l transmit mai departe.
Îmi păsa să ating inima cuiva care a uitat să privească înăuntrul lui. Îmi pasă să transmit speranță. Acea speranță și convingere că există ceva mai mult pentru noi. Îmi păsa să împărtășesc povești inspiraționale, nu viața mea, ci experiențele mele, care pot atinge o coardă sensibilă în inima cuiva facându-l să creadă.
Dacă arta a putut vindeca inima mea, cred că ar putea face asta și pentru tine. Poate nu neapărat arta, poate ție ți se potrivește altceva. Dumnezeu este undeva acolo, așteptând să-L explorezi. Eu chiar cred că fiecare dintre noi, în felul său unic, poate crea ceva care să atingă inima altcuiva.
Ai împărtășit vreodată o poveste sau experiență proprie care a atins sufletul cuiva? Ai avut vreodată o discuție în care magia din tine s-a dezvăluit, ducându la o revelație profundă pentru tine sau cel care te-a ascultat? Mi-ar plăcea să aud povestea ta.